Inimi cicatrizate este o carte despre boală și singurătate, dar care vorbește despre soare, vânt și depărtări... Aceasta este limba, acestea sunt imaginile acestei cărți. Încercările la care a fost supus în scurta sa viață i-au permis lui M. Blecher să se distanțeze de sine și să vorbească despre suferința sa cu o bizară seninătate și cu o franchețe aproape brutală. El utilizează cuvintele ca pe niște cuie pe care le bate într-un perete, șocant și totuși cu o mare naturalețe; el descrie stări care produc lungi ecouri, tocmai pentru că ele apelează la cotidian; el lasă să apară și să dispară figuri din ceață. Și ceea ce rămâne este amintirea - cel mai înfiorător lucru pe care ți-l-ai putea dori.
Georg Diez
Acțiunea cărții este simplă: studentul în chimie Emanuel, în vârstă de 21 de ani, suferă de tuberculoză osoasă și este internat aproape un an în stațiunea franceză Berck, de pe malul Atlanticului, evocând astfel în mare măsură situația proprie a autorului. Având torsul imobilizat în ghips, Emanuel este nevoit să-și trăiască destinul în registrul „als ob“, cu toate experiențele ratate, cu inima cicatrizată, dar cu mintea trează. Cruzimea poveștii îl face pe Hans-Peter Kunisch să afirme: „Nu este o poveste plăcută. Este îngrozitor de directă și uneori veselă până la disperare“. Mai tare de inimă, Georg Diez insistă nu atât pe povestea în sine, cât pe morala ei: „Modul în care descrie Blecher această stingere lentă, întreruptă mereu de încercări disperate de evadare în sentimente și iubire, are ceva atât de existențial, încât fiecare propoziție devine o mărturie de viață. Ce ne învață Blecher aici este boala ca o școală a maturizării“. Diez era pesemne atât de impresionat de lectură, încât nu putea trece sub tăcere efectul de lungă durată pe care-l avusese asupra lui această carte: „Romanul este uimitor, un clasic plin de prospețime, care arde retina cititorului, care are gust de săruri și clor, care stăruie, prin cuvintele sale, în amintire, asemenea unui prieten vechi dintr-o vacanță de vară îndepărtată. O vară care înseamnă o fugă și un permanent refuz: împotriva timpului care trece, împotriva morții care rămâne“.
Corina Bernic
